Deasupra valului

Iubesc dansul într-atât încât ma declar depedentă. Nu mă refer la stilurile de dans pe care le practic, ci la activitate în sine. Consider dans chiar şi momentul în care, trecând prin staţia de pe „Memo” , aud muzică şi dau din mâini (într-o manieră amuzantă din câte am înţeles), sau când sună telefonul şi mă mişc  ritmic în loc să răspund, pentru că -evident- am ales o melodie care îmi place. Aşadar, pentru mine dansul nu e doar în club  cu haine asortate şi într-o mulţime de oameni. Nici doar pe scenă în costume sclipitoare şi având în faţă nenumărate priviri pline de admiraţie. E orice zvâcnire a trupului la sesizarea vibraţiilor muzicii, indiferent de context. E răspunsul sufletului la armoniile pe care sunetele le creează, indiferent de starea emoţională.

„Microbul latino” m-a prins cu garda jos în toamna anului 2007, când m-a acaparat complet şi de la prima vedere. Îmi amintesc perfect seara aceea,  când, fiind o vreme imposibilă, trebuia să găsesc urgent un adăpost  iar singura opţiune părea a fi un local undeva pe o străduţă puţin cunoscută mie. Planul era o ciocolată caldă sau un ceai fierbinte, însă nimeni nu venea să ia comanda. „Ciudat pentru un local”, spunea o prietenă cu care împărtăşeam experienţa. Decizând să văd cine şi de ce nu face nimic, am pornit timidă înspre a doua încăpere, unde…surpriză! se ţineau cursuri de dans. Parchetul lucios, oglinzile de jur împrejur, vederea către someş, o adunătură de oameni care râdeau şi ascultau cu atenţie numărătoarea „un, doi, trei, cinci, şase, şapte”, pentru a reintra pe ritmul pe care îl pierduseră, ritmul care mă făcea să închid ochii şi să simt… Toate acestea m-au cucerit atunci într-un mod inexplicabil, şi mă recuceresc de fiecare dată când aud muzica şi încep să mă pierd în dans.

În ultima vreme în România, şcolile de dans latino şi-au diversificat paleta de abordare a dansurilor, cuprinzând pe lângă deja consacratele  salsa (New York style, LA style), bachata şi merengue, şi cha-cha, rumba guaguanco, rueda, respectiv tango. Dată fiind complexitatea fiecărui stil de dans în parte, în această postare vă voi vorbi despre salsa.

Avându-şi originile în stilul de dans „son” (apărut în jurul anilor 1920), salsa este deschisă improvizaţiei, fiind astfel într-o continuă evoluţie. Aşadar, stilurile moderne ale acestui dans sunt deseori denumite după zonele geografice în care s-au dezvoltat, câteva dintre caracteristicile acestora incluzând: timpii, paşii de bază, mişcări ale corpului, întoarceri şi figuri, atitudine, precum şi felul în care se ţin partenerii (poziţia de dans). A devenit, de asemenea, foarte popular printre dansatori să îmbine salsa cu alte tehnici de dans, creând astfel un „styling” extrem de variat dar şi reconfortant datorită eradicării monotoniei cauzate de rutină. Fiind un dans pe 8 timpi dintre care se dansează doar 6  – 2 timpi făcându-se pauză-  salsa se dansează pe timpul 1,2 sau 3 (dansatorii pe 3 sunt, însă, puţini). Rămân aşadar ca stiluri  LA style „on 1”, respectiv New York style, „on 2”. Mărturisesc că dansul pe 2 mi se pare mai dificil datorită faptului că în România accentul este pus pe predarea şi practicarea dansului pe timpul 1. Totuşi, în cadrul şcolii de dans Salsa Brillante a cărei membre mă declar cu voioşie, am descoperit şi savoarea acestui stil pe 2, New York style.

Şi pentru că vorbele pălesc în faţa faptelor, urmează o coregrafie a prietenilor şi colegilor mei „brillianţi”, prezentată la Festivalul Naţional de Salsa din ianuarie 2010 (coregrafie pe timpul 2).

Şi încă un dans, freestyle de această dată („dans la liber”, fără coregrafie), prima parte fiind o bachata, iar a doua o salsa.

Que viva la salsa!