Deasupra valului

Posts Tagged ‘suflet


Muzica reprezintă în mod cert una din pasiunile cele mai adânc infiltrate în fiinţa mea, fapt pentru care astăzi – ca în multe alte dăţi – vă voi vorbi despre instrumentul care mi-a armonizat copilăria, vioara.

Nu cred că o prezentare tehnică şi-ar avea rostul aici (cum şi din ce e alcătuită), fiindcă  asta pentru necunoscători contează mai puţin sau chiar deloc. Totuşi, cei interesaţi pot găsi aici respectivele informaţii. Instrumentele cu coarde existau încă din Evul Mediu, prin acestea înţelegându-se instrumente la care se cânta cu ajutorul unui arcuş. Perioada renascentistă presupune schimbări şi la nivelul instrumentelor, Italia fiind aşadar patria-mamă a ceea ce numim noi astăzi vioară. Mai concret, Andrea Amati devine fondatorul celei mai importante şcoli de fabricare a viorii, secolul al XVI-lea fiind un secol de referinţă pentru gentilul  instrument. Vioara face parte din familia violei, a violoncelului şi a contrabasului, fiind însă cea mai fragilă dintre toate şi atingând sunetele cele mai înalte.

De ce vioara? Pentru că exprimă sensibilitate. Atinge cu o uşurinţă remarcabilă chiar şi cel mai întunecat colţ al inimii, şi asta în timp record. Cred că instrumentul ăsta cu numai patru coarde şi un arcuş cunoaşte limbajul sufletului meu mai bine decât multe fiinţe grăitoare complexe cum sunt oamenii; atât de sofisticaţi în evoluţie, însă atât de rudimentari în comunicare. Vă mărturisesc că pentru mine era o corvoadă şcoala de muzică „Augustin Bena” la care mergeam după orele de la şcoala generală la care studiam. Nu e deloc amuzant să cari după tine o cutie care poartă înăuntrul ei o vioară (de dimensiuni uriaşe pentru momentul celor 8 ani ai mei), şi să mai şi petreci o zi întreagă la ore: dimineaţa limba română şi matematică, seara vioară şi teorie. Doamne, cât de greu mi se părea să ţin pasul cu tot ce mi se cerea! Ce nu ştiam, însă, este că vina nu era a viorii mele, nici a profesoarei care nu înţelegea dorinţa mea de a fi oriunde altundeva decât acolo, în faţa uriaşei cărţi brăzdate cu portative înspăimântător de sofisticate. Era momentul în care copilul din mine învăţa să înfrunte primele responsabilităţi, iar pentru ce am învăţat atunci le voi fi veşnic recunoscătoare părinţilor care m-au împins înspre vioară.  De ce, probabil că vă întrebaţi. Ei bine, atunci am învăţat disciplina, ordinea în acţiuni şi gânduri, concentrarea atât la ce scrie în partitură, cât şi la dirijarea arcuşului, baterea măsurii cu piciorul şi mişcările degetelor pe coarde (toate simultan). În scurtă vreme, am ajuns să iubesc examenele de creaţie, partiturile nefiind preferatele mele. Din păcate din cauza situaţiei ingrate de a fi la şcoală de dimineaţa pănă seara drumul meu înspre sălile vechi şi uitate ale şcolii de muzică a luat sfârşit după câţiva ani. Oricum, gustul pentru muzica instrumentală mi-a rămas intact de-a lungul anilor, fapt pentru care mă găsesc acum încercând să vă conving să ascultaţi pe lângă  toate hiturile comerciale de la radio, şi muzică suavă, neatinsă de  vulgaritatea prezentului.  Fie că o ascultaţi din plăcere, fie că doriţi o simplă deconectare de la haosul cotidian, vă propun să îi acordaţi o şansă gingăşiei, fragilităţii din care ia naştere frumuseţea, sublimului…sau într-un cuvânt, viorii.

Iar pentru că viaţa ne învaţă deseori că „verba volant”, vă împărtăşesc cu sufletul deschis clipul de mai jos, nu numai pentru delicateţea sunetelor, ci şi pentru peisajele încântătoare. În speranţa că de-acum nu veţi mai închide uşile acestui instrument, vă doresc audiţie plăcută!

Anunțuri

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 5 urmăritori

Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Feb    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930